Memoria generaţiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lãsând sã se aştearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.
Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: aceşti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la Unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în faţa contemporanilor şi în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãşi existenţa istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai vãd.
Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va şti cine meritã sã supravieţuiascã şi cine îşi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îşi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai gãseşti cuvinte de revoltã.
Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.
Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înţeleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea,
cetãţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghititi de popoare vecine.
Luntrea condusã de piloţii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, neguţãtorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţãranii de ogorul lor. Numai istoria ştia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal. Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct şi în înfiorãtoarea lor inconştienţã, în încãpãţânarea cu care îşi apãrã “puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunã voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor noştri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putinţã ca sã-şi prelungeascã puterea. Ei nu se gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]
Ştiu foarte bine cã evreii vor ţipa cã sunt antisemit, iar democraţii cã sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administraţia” e proastã – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãţilor. Ca si când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa sã rezolve problema minoritãţilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca si când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis sã persecute fãţis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au şovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!
Cred cã suntem singura ţarã din lume care respectã tratatele minoritãţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura şi ajutându-le sã-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai ştie ce înseamnã un stat, nu mai vede.
Pe mine nu mã supãrã când aud evreii ţipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvãzãtori, îşi apãrã primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligenţã şi atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te aştepţi ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate,
cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – dupã ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-şi menţinã deocamdatã poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mã priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.
Tristeţea şi spaima mea îşi au, însã, izvorul în altã parte. Piloţii orbi!
Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care aşteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi când am trãi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneşte, cã în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeste idiş, cã pier satele româneşti, cã se schimbã faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protecţia muncii naţionale.
Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenţa ţãranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi “cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.
Toatã Muntenia şi Moldova de jos se hrãneau iarna cu peşte sãrat; cãruţele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul şi pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totuşi o hranã substanţialã. Piloţii orbi au creat, însã, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peşte ca sã nu scadã preţul,
cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e cã ţãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peşte sãrat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã şi aspirinã, ci printr-o hranã substanţialã.
Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-şi pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuicã. Noi n-am înţeles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã.
Ne lãudãm cã “ţinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi şi ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.
…Dar piloţii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credinţã, şi cu bunãvoinţã; numai cã, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care conteazã în ceasul de faţã – instinctul statal – nu vãd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã ţarã,
care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.
Uneori, când sunt bine dispuşi, îti spun cã n-are importanţã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã aşa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, cãci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calitãţile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…
Cã piloţii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – puţin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnã un stat. Şi asta e destul ca sã începi sã plângi.
[Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu